De la teatru... Caderea ...

... Undercloud 2015...

CADEREA  de Albert Camus

Distributia, regia si adaptare: Nico Nitai
Consilier artistic: Luiza Kohn

Spectacolul se joaca de 40 de ani si a intrat in cartea recordurilor.

Jean-Baptiste Clamence, un fost avocat specializat în apărarea văduvelor si orfanilor, iar acum un judecător-penitent, locuieste în Amsterdam si se duce în fiecare zi la barul local "Mexico-City". El consideră că toti europenii sunt ocupati cu satisfacerea nevoilor si a plăcerilor, întreaga Europă aflându-se de altfel în această situatie. Pentru a caracteriza omul modern este suficientă o singură frază: "Ii plăcea desfrâul si citea ziare".

Clamence expune metodic viciile societătii, numindu-i "saduchei" pe oameni care trăiesc în bogătie, dar nu dau bani la săraci si declarând că si el-însusi a fost odată un saducheu. Cu toate acestea, ideile sale pe această temă au fost diferite, deoarece "lăcomia, care în societatea noastră tine loc de ambitie" l-a făcut întotdeauna să râdă. Autocritica, introspectia si reflectia lui Clamence nu sunt lipsite de umor, fiind prezentate cu un strop de amărăciune. Prezentându-se pe sine, precum si rolul său în societate, el spune printre altele: "(...) inspir încredere, nu-i asa? Stiu să râd deschis, să strâng mâna cu putere, si astea sunt tot atâtea atuuri".

Un moment important pentru Clamence a fost atunci când si-a dat seama că de fapt criminalii pe care-i apăra si chiar ticălosii înrăiti se considerau în fapt a fi nevinovati. Admitându-le vinovătia, el considera că nu există însă oameni nevinovati, iar niciun om cinstit nu trebuie să se creadă nevinovat, exemplificând prin faptul că într-o zi, Jean-Baptiste Clamence, avocat cunoscut si respectat căruia i s-a acordat chiar si Legiunea de Onoare, a trecut pe lângă o femeie care se îneca, prefăcându-se că nu vede si nu aude nimic. Esenta conceptului de "judecător-penitent", asa cum îl defineste Clamence, va fi explicat abia către sfârtitul "mărturisirii sale publice". Iar toată povestea este în esentă o mărturisire a propriilor păcate.

sursa

Caderea-fragment

"În acea noapte de noiembrie, cu doi sau trei ani înainte de seara în care mi s-a părut că

aud un râs în spatele meu, traversam podul Royal, îndreptându-mă către malul stâng al

Senei, unde îmi aveam locuinţa. Era unu după miezul nopţii şi cădea o ploaie măruntă,

un fel de burniţă, iar rarii trecători se grăbeau către casele lor. Tocmai mă despărţisem de

o prietenă, care, fără doar şi poate, dormea acum de mult. Eram fericit că merg pe jos, cu

trupul puţin amorţit, dar calm, hrănit cu un sânge blând ca ploaia care cădea. Pe pod, am

trecut pe lângă o siluetă întoarsă cu spatele, care, aplecată peste parapet, părea că

priveşte fluviul. Uitându-mă mai bine am văzut o femeie tânără şi subţire, îmbrăcată în

negru. Între părul întunecat şi gulerul mantoului i se zărea doar ceafa, proaspătă şi

umedă, la care n-am rămas nesimţitor. Dar, după o clipă de şovăială, mi-am văzut de

drum. Ajuns la capătul podului, am apucat-o pe chei, în direcţia cartierului Saint-Michel,

unde locuiam. Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit zgomotul — care, în

ciuda distanţei, mi s-a părut asurzitor în liniştea nopţii — unui trup ce se prăbuşeşte în

apă. M-am oprit brusc, dar nu m-am întors. În clipa următoare, am auzit un strigăt, repetat

de mai multe ori, ce cobora în josul fluviului şi care dintr-o dată s-a stins. Tăcerea care a

urmat în noaptea încremenită brusc mi s-a părut nesfârşită. Am vrut să alerg, dar am

rămas ţintuit locului. Cred că tremuram din tot trupul, de frig şi de spaimă. Îmi spuneam

că trebuie să acţionez repede şi totodată simţeam cum mă năpădeşte un fel de slăbiciune

de neînvins. Am uitat ce gând mi-a venit atunci. "Prea târziu, prea departe..." sau ceva în

felul ăsta. Continuam să ascult, nemişcat. Apoi, cu paşi grăbiţi, m-am îndepărtat prin

ploaie. N-am prevenit pe nimeni de cele întâmplate.

[...] Cum? Femeia aceea? Nu ştiu, cu adevărat nu ştiu nimic. N-am citit ziarele.

Nici a doua zi şi nici în zilele următoare. 

............................................................................................................................................

Nu semănăm oare toţi unii cu alţii, vorbind întruna fără a ne adresa nimănui, punându-ne

mereu aceleaşi întrebări, deşi cunoaştem dinainte răspunsul? Atunci, povestiţi-mi, vă rog,

ce vi s-a întâmplat într-o seară pe cheiurile Senei şi cum aţi izbutit să nu vă riscaţi

niciodată viaţa. Rostiţi cuvintele care, de ani de zile, răsună neîncetat în nopţile mele, şi

pe care le voi spune, în sfârşit, prin gura dumneavoastră: "O, tânără fată, aruncă-te încă

o dată în apă ca să-mi dai încă o dată putinţa să te salvez, pe tine şi pe mine!" Încă o

dată... ce imprudenţă! Să presupunem, iubite maestre, că ruga noastră s-ar împlini. Ar

trebui să trecem la fapte. Brr...! Apa e atât de rece! Dar să nu ne neliniştim! Acum e prea

târziu, va fi întotdeauna prea târziu. Din fericire! "